Partea VIII -Povestea primului titlu!

SPECIAL / Valentin Stanescu - Zimbrul

A fost unul dintre cele mai pitoreşti personaje din fotbalul românesc. Şi, probabil, cel mai iubit antrenor. Pentru că, mucalit fiind, deţinea arta de a transforma efortul în plăcere. A lăsat în urmă o amintire de neşters şi o voce baritonală unică. Vocea lui Valentin (Tinel) Stănescu.

Zis şi „Reglement”
Aspectul fizic si căutătura cumva fioroasă i-au adus lui Tinel Stănescu apelativul de „Zimbrul”. Îl amuza şi îl accepta cu plăcere. Apropiaţii săi ştiu însă că se înfuria cînd i se spunea „Reglement”! I se trăgea de pe băncile liceului „Profesorii asociaţi”, unul din lăcaşurile particulare de învăţămînt din Capitală. Acolo cartea era carte şi disciplina, disciplină! Aşa se face că la prima întîlnire cu tovarăşii săi de gaşcă din Parcul Carol, în apropierea căruia locuia, Tinel le-a mărturisit îngrijorat că „au ăştia de la şcoală un reglement care te obligă să porţi uniformă, şapcă şi număr pe mînecă”. „Reglemet” i-a rămas numele, chiar dacă apoi, toată viaţa, a pronunţat corect, regulament!
Cu fotbalul a început de mic.

În vara lui 1933, la doar 11 ani (născut pe 20 noiembrie 1922), s-a prezentat la clubul Olympia Bucureşti, unde a activat pe toată durata junioratului. Devenit senior, a jucat pe rînd la Malaxa Tohani, Sportul Studenţesc, Carmen Bucureşti. Transferul la Rapid a fost ultimul din carieră, dar şi cel mai important, numele său rămînînd legat de cel al echipei giuleştene. S-a retras în plină glorie, după ce apărase şi buturile echipei naţionale, în cinci partide.

„... mă omoară ăla!”
Portar cu foarte bune calităţi fizice şi specifice postului, Valentin Stănescu a rămas proverbial pentru teama de loviturile libere executate din afara careului. Istoria spune că, într-o partidă cu naţionala Slovaciei, desfăşurată în Giuleşti, în 1947, îngrijorat de forţa şutului fundaşului Vedral, Tinel striga disperat coechipierilor săi: „Faceţi zid, că mă omoară ăla!”. Vocea sa baritonală s-a auzit pe întregul stadion, dar rugămintea nu i-a fost de mare folos, primind în acea partidă nu mai puţin de şase goluri!
A rămas însă în amintirea iubitorilor de fotbal ca un portar curajos, tehnic şi spectaculos deopotrivă, sigur şi eficient în intervenţii. S-a retras însă devreme din activitatea competiţională, la doar 30 de ani, dedicîndu-se antrenoratului.

Trup şi suflet
Ca antrenor, Valentin Stănescu a fost extrem de iubit de jucători, indiferent de echipele pe a căror bancă tehnică a stat. Fiind foarte apropiat de jucători, trup şi suflet dăruit echipei, Tinel Stănescu era un excelent creator de atmosferă. O glumă, un banc, un îndemn hazliu transformau cele mai grele şedinţe de pregătire în ceasuri de reală plăcere. Timpul zbura, iar efortul trecea neobservat!
Şi-a început cariera de tehnician la echipe mici. A fost mai întîi Locomotiva MCF Bucureşti, preluată în 1953, apoi Dunărea Giurgiu din 1955 şi Unirea Focşani, pentru sezonul ’58-’59. De echipa vrînceană îl leagă o întîmplare hazlie, ca multe altele din viaţa sa.
O partidă pierdută pe teren propriu în faţa Prahovei Ploieşti, contracandidată la retrogradare, a avut un deznodămînt neaşteptat pentru „Zimbru”. Bănuind un „blat”, spectatorii furioşi l-au alergat cîteva sute de metri pe un cîmp din vecinătate, iar Tinel a scăpat urcîndu-se în trenul care tocmai sosea în gara aflată în apropiere. Nu s-a mai întors la echipă şi nu a mai trecut niciodată prin oraş!

După acest rodaj, Valentin Stănescu şi-a încercat norocul în marea performanţă promovînd în primul eşalon pe Metalul Tîrgovişte, echipă pe care a pregătit-o în perioada 1959-1963. Revenit în Giuleşti ca tehnician, a reuşit, pe parcursul următoarelor cinci sezoane, să cîştige de două ori Cupa Balcanică şi, în 1967, să facă fericită întreaga suflare vişinie prin adjudecarea primului titlu naţional din lunga istorie rapidistă.

Maestrul promovărilor
Plecat în 1968 pe meleaguri braşovene, „Zimbrul” a reuşit cu Steagul Roşu o nouă promovare în A, revenind apoi, în 1971, în Capitală, la Steaua. Şederea în Ghencea a fost scurtă, întreruptă de numirea pe banca tehnică a echipei naţionale. A rezistat doi ani, fiind demis după eşecul echipei olimpice în faţa celei similare a Franţei (0-4 în deplasare, la Blois).
S-a reîntors în competiţia internă, preluînd în 1976 Petrolul Ploieşti, echipă pe care a promovat-o în prima divizie. Temperamentul său vulcanic, aflat mereu în căutarea provocărilor, i-a purtat paşii în Bănie, acolo unde a rămas în sezonul ’79-’80, făcîndu-i fericiţi pe olteni prin cîştigarea titlului naţional cu Universitatea Craiova. Succesul l-a readus din nou pe banca tehnică a naţionalei, dar a ratat de puţin calificarea la turneul final al CM '82, încheindu-şi astfel activitatea la naţională, după ce a condus-o în 43 de partide, pe parcursul a cinci ani.
Noul insucces l-a reîntors în campionatul intern, la Dinamo, cu care a cîştigat imediat titlul naţional, în sezonul ’81-'82. Al treilea, şi ultimul din cariera de antrenor.
Prima şi marea dragoste, Rapid, l-a chemat lîngă Podul Grant într-un moment în care echipa evolua în eşalonul secund. Mîna măiastră de antrenor a lui Tinel Stănescu s-a văzut imediat, giuleştenii revenind în Divizia A!